Note dupa o sesiune de planificare

Sesiunea de planificare pentru sezonul de expeditii din ianuarie-februarie s-a incheiat mai devreme decat ma asteptam, dar cu o lista de decizii pe care le-am notat pe loc, ca sa nu pierd firul. Am stat trei ore in fata hartilor batice ale arhipelagului Svalbard, cu marcaje facute cu creionul, si am tras cateva concluzii pe care vreau sa le las aici, negre pe alb, pentru ca stiu ca peste o luna o sa-mi fie greu sa-mi amintesc de ce am ales o ruta in locul alteia.

Prima decizie a fost despre fereastra de plecare. Am comparat datele de grosime a ghetii din ultimii cinci ani si am observat ca sfarsitul lui ianuarie ofera un echilibru mai bun intre stabilitatea banchizei si orele de lumina decat mijlocul lunii februarie. Nu e o diferenta spectaculoasa, dar pentru o echipa de sase oameni cu saniute incarcate, fiecare zi de lumina suplimentara conteaza la sfarsitul traseului, cand oboseala incepe sa-si spuna cuvantul.

A doua parte a discutat despre echipamentul de tractare. Am renuntat la ideea de a folosi schiurile clasice de turism in favoarea unor schiuri mai late, cu suprafata de alunecare redusa, pentru ca zapada de pe traseul ales este mai putin compacta decat am presupus initial. Am testat doua perechi in conditii similare, pe un platou din apropiere, si diferenta de stabilitate a fost vizibila inca de la primii kilometri. E un detaliu tehnic, dar care poate schimba ritmul intregii expeditii.

Am discutat si despre comunicatia cu baza. Am stabilit ca vom transmite un raport scurt la fiecare 12 ore, cu pozitia GPS si starea vremii, si ca vom folosi doua frecvente radio diferite pentru a evita interferentele din zona fiordurilor. Am testat antenele in configuratia finala si am observat ca una dintre ele pierde semnalul la temperaturi sub -25°C, asa ca am schimbat cablul coaxial cu unul mai flexibil. Pare un detaliu minor, dar intr-o zona fara acoperire mobila, radioul este singura legatura cu lumea.

Lista de verificare pentru sanii a ramas aproape identica cu cea de anul trecut, cu o singura modificare importanta: am adaugat un kit suplimentar de reparatii pentru cadrul saniei, pentru ca am avut o fisura la o imbinare in timpul ultimei expeditii si am pierdut o zi intreaga incercand sa o rezolv cu materialele disponibile. De data asta, vreau sa am la indemana o placa de aluminiu si un set de nituri, ca sa nu depind de improvizatii.

Am stabilit si ritmul de mars: 6 ore de tractare pe zi, cu pauze de 10 minute la fiecare ora si o pauza lunga de 45 de minute la pranz. Am incercat anul trecut un ritm mai alert, de 7 ore, dar dupa a treia zi echipa a inceput sa faca greseli de navigatie si am decis sa nu repet aceeasi greseala. E mai bine sa ajungem cu o zi mai tarziu, dar cu toti membrii in stare buna, decat sa fortam ritmul si sa riscam accidente.

Am notat si cateva observatii despre fauna locala, pentru ca vrem sa documentam intalnirile cu ursii polari fara sa perturbam comportamentul lor natural. Am stabilit o distanta minima de observatie de 300 de metri si am stabilit ca vom folosi teleobiectivele, nu drona, pentru ca zgomotul motorului poate speria animalele. E o decizie care a starnit cateva discutii, dar am ramas pe pozitie: prioritatea este sa nu lasam urme in zona.

Urmatorul pas este sa trimit lista finala de echipament catre furnizorul din Longyearbyen si sa confirm rezervarile pentru cazare in ultima noapte inainte de plecare. Daca totul merge conform planului, vom avea o fereastra de doua zile pentru ajustari de ultima ora, inainte ca vremea sa se schimbe. Pana atunci, mai am de verificat calibrarile busolelor si de refacut harta cu punctele de reper vizuale, ca sa nu depindem doar de GPS.